Feudalismul în Africa

Imperiile Ghana, Mali și Songhai

Primul imperiu care a luat naștere a fost Ghana, în jurul secolului al VI-lea d.Hr. Acesta era situat în Africa de Vest, iar economia sa se baza în mare măsură pe comerțul cu negustorii nord-africani care aduceau sare și textile în schimbul aurului din minele din Africa de Vest. Regele sau "Ghana" controla un teritoriu vast care includea multe regate mai mici conduse de șefi locali sau "tributari". Acești tributari plăteau impozite regelui în schimbul protecției împotriva amenințărilor externe, cum ar fi raidurile triburilor vecine.

Cu timpul, puterea Ghanei a scăzut din cauza conflictelor interne și a atacurilor din partea unor grupuri nomade precum Almoravidii, care își extindeau imperiul islamic spre sud, în Africa de Vest. În secolul al XIII-lea e.n., a apărut un nou imperiu numit Mali, care a absorbit o mare parte din fostele teritorii ale Ghanei.

Mali a fost fondat de Sundiata Keita, care a unit mai multe state mici sub conducerea sa folosind forța militară și diplomația. El a stabilit un guvern centralizat, cu el însuși ca împărat sau "Mansa". La fel ca și Ghana înaintea sa, economia din Mali a depins de comerțul transsaharian, dar s-a extins și în agricultură datorită unor inovații precum sistemele de irigații care au permis cultivarea culturilor pe tot parcursul anului.

Sub Mansa Musa (1312-1337), Mali a atins apogeul atât din punct de vedere economic, cât și cultural. El a făcut un pelerinaj celebru la Mecca, unde a distribuit atât de mult aur de-a lungul călătoriei sale încât a provocat inflație în întregul Egipt! Acest eveniment a pus Mali pe hartă ca fiind unul dintre cele mai bogate imperii din istorie.

După moartea lui Mansa Musa a urmat o altă perioadă de declin, marcată de conflicte interne legate de disputele de succesiune între facțiunile rivale din cadrul familiei regale.

Apariția Songhai a urmat prăbușirii statului Mali din cauza conflictelor interne dintre diverse grupuri etnice care concurau pentru controlul asupra resurselor, cum ar fi terenurile și rutele comerciale. Aceste rute erau esențiale pentru comerțul în regiunile deșertice vaste, care puteau fi traversate doar de caravane de cămile fără acces la sursele de apă din apropiere. Domnia lui Songhai a fost scurtată când puterile coloniale europene au sosit în perioada medievală târzie și au împărțit Africa Subsahariană în colonii pe baza unor linii arbitrare trasate pe hărți în Europa, fără a ține cont de granițele culturale existente, stabilite de-a lungul secolelor. Acest lucru a dus la sfârșitul brusc al tradițiilor de lungă durată peste noapte.

Influențe islamice și europene asupra Africii

Feudalismul în Africa nu a fost un sistem monolitic, ci mai degrabă un set divers de practici care au variat în diferite regiuni și perioade de timp. O trăsătură comună a feudalismului african a fost influența forțelor externe, în special a societăților islamice și europene.

Comercianții și savanții islamici au fost prezenți în Africa de Vest încă din secolul al VIII-lea e.n., introducând noi idei despre religie, politică și organizare socială conducătorilor locali. Unii dintre acești conducători au adoptat islamul ca religie oficială și l-au folosit ca mijloc de a-și legitima puterea asupra supușilor lor.

Un exemplu este Imperiul Mali (1230-1600 d.Hr.), care a fost condus de regi musulmani care pretindeau că descind din însuși profetul Mahomed. Acești regi au stabilit o ierarhie complexă de funcționari care erau responsabili de colectarea impozitelor, de menținerea legii și a ordinii și de administrarea justiției în conformitate cu legea islamică.

În același timp, puteri europene precum Portugalia au început să stabilească puncte comerciale de-a lungul coastei Africii de Vest în secolul al XV-lea d.Hr. Acestea au adus cu ele arme de foc, textile, alcool și alte bunuri care erau foarte apreciate de elitele locale.

În schimbul acestor bunuri, conducătorii africani le-au acordat europenilor drepturi comerciale exclusive sau chiar le-au permis să stabilească forturi pe teritoriul lor. Acest lucru a dus la o creștere a comerțului interregional, dar a creat și noi dependențe între statele africane și puterile europene.

În plus, comerțul transatlantic cu sclavi a perturbat și mai mult structurile sociale existente, creând o cerere de prizonieri care puteau fi vânduți ca sclavi peste ocean. Acest lucru a dus la apariția unor cazuri în care șefi puternici făceau raiduri în satele sau regatele vecine doar pentru a putea vinde prizonieri ca sclavi.

Impactul influențelor externe asupra feudalismului african a fost atât pozitiv (în ceea ce privește creșterea economică), cât și negativ (din cauza perturbărilor cauzate de comerțul cu sclavi). Aceasta evidențiază cât de interconectată poate fi uneori istoria lumii.

Feudalismul în Orientul Mijlociu

Sultanatele Ayyubid și Mamluk

În Orientul Mijlociu, feudalismul a luat o formă diferită de cea din Europa sau Japonia. Sultanatele Ayyubid și Mamluk au fost două dintre cele mai proeminente exemple de feudalism din această regiune.

Ayyubizii au fost o dinastie musulmană care a condus Egiptul, Siria, Yemenul și părți din Irak între 1174 și 1250 d.Hr. Ei au fost întemeiați de Saladin, care este faimos pentru victoriile sale împotriva cruciaților în timpul celei de-a treia cruciade.

Sub Ayyubizi, puterea era descentralizată, iar guvernatorii locali aveau o autonomie semnificativă asupra teritoriilor lor. Acești guvernatori își ocupau adesea posturile prin legături personale cu familia conducătoare, mai degrabă decât prin intermediul unui proces formal de numire.

Armata a jucat un rol important în menținerea ordinii în cadrul imperiului, precum și în apărarea acestuia de amenințările externe. Soldații erau adesea recrutați din rândul triburilor sau clanurilor locale, care erau loiali liderilor lor respectivi, mai degrabă decât oricărei autorități centrale.

După căderea Ayyubizilor, o altă dinastie musulmană, cunoscută sub numele de Mameluci, s-a ridicat la putere în Egipt și Siria (1250-1517 d.Hr.). Mamelucii erau inițial soldați sclavi care fuseseră aduși în Egipt de către conducătorii anteriori, dar care au dobândit în cele din urmă suficientă putere pentru a-i răsturna.

La fel ca predecesorii lor, aceștia s-au bazat foarte mult pe descentralizare și pe legăturile personale dintre conducători și subordonați pentru a menține controlul asupra vastelor lor teritorii. Spre deosebire de alte sisteme feudale, în care proprietatea funciară era cheia statutului social și a puterii politice, bogăția în societatea mamelucilor provenea mai degrabă din comerț decât din agricultură.

În ciuda acestor diferențe față de feudalismul european sau de sistemul shogunatului japonez , atât sultanatul ayyubid, cât și cel mameluc au avut câteva trăsături comune, cum ar fi încrederea în relațiile personale în locul instituțiilor formale de guvernare; accentul pus pe puterea militară; descentralizarea puterii; lipsa unor reguli clare de succesiune, ceea ce a dus uneori la conflicte interne după moartea conducătorului ;și accentul pus pe menținerea stabilității în cadrul imperiilor lor, extinzându-se în același timp prin cuceriri, atunci când era posibil.

În general, este posibil ca versiunea feudalismului din Orientul Mijlociu să fi fost oarecum diferită de omologii săi din alte părți, dar a reprezentat totuși un mod în care societățile se puteau organiza din punct de vedere politic, economic și social, bazat pe relații personalizate între indivizi de la diferite niveluri din cadrul societății.

Cruciadele și regatele latine din Levant

În timpul Evului Mediu, Țara Sfântă a fost un teritoriu disputat între creștini și musulmani. Cruciadele au fost o serie de campanii militare lansate de puterile europene pentru a recuceri Ierusalimul de sub controlul musulmanilor.

Prima cruciadă a început în 1096 și a dus la înființarea mai multor state creștine în Palestina, printre care Regatul Ierusalimului, Comitatul Tripoli, Principatul Antiohiei și Comitatul Edessa.

Aceste state au fost conduse de lorzi feudali care primiseră terenuri ca feude de la regii sau prinții lor de acasă. Aceștia și-au înființat propriile tribunale, au colectat taxe de la țărani și comercianți, au construit castele pentru a se apăra de atacurile musulmane și s-au angajat în comerțul cu regiunile învecinate.

Regatele latine s-au confruntat cu numeroase provocări în timpul existenței lor din cauza conflictelor interne dintre nobili pentru putere și resurse, precum și a amenințărilor externe din partea armatelor musulmane conduse de Saladin (1137-1193), care a recucerit Ierusalimul în 1187 după ce l-a învins pe regele Guy de Lusignan la Hattin.

În ciuda acestor eșecuri, regatele latine au reușit să supraviețuiască până la sfârșitul secolului al XIII-lea, când au fost cucerite treptat de sultanii mameluci cu sediul în Egipt.

Feudalismul a jucat un rol important în modelarea societății și a politicii în cadrul acestor regate. Acesta a oferit un cadru pentru organizarea drepturilor de proprietate asupra terenurilor, a obligațiilor militare între lorzi și vasali, a ierarhiilor sociale bazate pe statutul de naștere sau pe acumularea de bogăție prin activități comerciale sau războinice.

Feudalismul a dat naștere la conflicte între diverse grupuri, inclusiv între cavaleri și țărani sau între elitele urbane și aristocrații din mediul rural. Aceste tensiuni puteau escalada în violență dacă conducătorii nu aveau legitimitatea de a aplica legile în mod echitabil în toate segmentele societății, indiferent de diferențele religioase sau etnice.

Pe scurt, feudalismul a fost doar un factor care a modelat modul în care oamenii au coexistat într-o perioadă marcată de conflicte războinice pentru locuri sfinte precum Ierusalimul. Revendicările concurente se ciocneau adesea între ele, ducând la vărsare de sânge în locul eforturilor de consolidare a păcii, menite să găsească un teren comun pentru o coexistență pașnică dincolo de interesele sectare înguste.

 

Feudalismul în Asia de Sud

Rajputs și Mughals

În Asia de Sud, feudalismul a căpătat o formă unică, puternic influențată de sistemul de caste și de sosirea cuceritorilor musulmani din Asia Centrală. Rajputs erau o castă de războinici care a dominat o mare parte din nordul Indiei înainte de sosirea conducătorilor islamici în secolul al XII-lea.

Sub conducerea Rajput, proprietatea asupra terenurilor se baza mai degrabă pe serviciul militar decât pe moștenire sau cumpărare. Acest lucru însemna că soldații care își serveau stăpânii primeau pământ ca recompensă pentru loialitatea și curajul lor în luptă.

Imperiul Mughal, care a condus cea mai mare parte a Indiei din secolul al XVI-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea, avea, de asemenea, o structură feudală, dar cu unele diferențe esențiale față de feudalismul european tradițional. Împăratul deținea puterea absolută asupra supușilor săi, inclusiv asupra nobililor care primeau proprietăți mari, numite jagirs, în schimbul loialității lor și al serviciului militar.

Spre deosebire de șerbii europeni, care erau legați de pământul stăpânului lor, țăranii indieni de sub dominația mogulilor puteau să se mute liber între diferiți proprietari, atât timp cât plăteau impozite celui care deținea pământul pe care lucrau.

Mogulii au introdus, de asemenea, noi practici administrative, cum ar fi colectarea veniturilor prin intermediul fermierilor fiscali cunoscuți sub numele de zamindari și birocrația centralizată condusă de miniștri puternici, cum ar fi Diwan-i-Kul (prim-ministru).

În ciuda acestor inovații, multe aspecte ale feudalismului indian au rămas adânc înrădăcinate în societate chiar și după ce regimul colonial britanic a înlocuit dinastiile autohtone cu propriul sistem de guvernare bazat pe instituții moderne, cum ar fi tribunalele și forțele de poliție.

În general, deși feudalismul din Asia de Sud a împărtășit unele asemănări cu omologii săi din alte părți ale lumii, cum ar fi structurile de putere descentralizate bazate pe relații personale între lorzi și vasali sau jagirdari, acesta a avut, de asemenea, caracteristici distincte, modelate de tradițiile locale, cum ar fi ierarhia castelor sau diversitatea religioasă în rândul elitelor conducătoare.

Sistemul de caste și feudalismul în India.

În Asia de Sud, feudalismul s-a dezvoltat în mod diferit față de Europa sau Japonia, datorită influenței sistemului de caste, o ierarhie socială care împărțea oamenii în grupuri diferite în funcție de naștere și ocupație.

Sistemul de caste era adânc înrădăcinat în societatea indiană și era prezent de secole înainte de apariția feudalismului. Cele mai înalte caste erau brahmanii (preoți) și kshatriya (războinici), urmați de vaishyas (comercianți) și shudras (muncitori). Sub acestea se aflau Dalits sau "neatractivi", care îndeplineau sarcini umile, cum ar fi curățarea latrinelor.

Feudalismul în India era caracterizat de o rețea complexă de relații între lorzi, vasali și țărani, care se suprapunea cu sistemul de caste. Proprietarii de terenuri dețineau domenii vaste, cunoscute sub numele de jagirs, pe care le acordau vasalilor în schimbul serviciului militar sau al altor îndatoriri.

Țăranii lucrau pe aceste terenuri, dar nu erau liberi să plece fără permisiunea stăpânului lor. Ei plăteau chiria în natură sau servicii de muncă în loc de bani, ceea ce le făcea dificil să-și îmbunătățească statutul economic.

Relația dintre lorzi și vasali era adesea consolidată prin alianțe matrimoniale între familii de rang similar din cadrul aceluiași grup de caste. Acest lucru a creat un cerc social închis în care mobilitatea era limitată chiar și în cadrul propriei caste.

În ciuda limitărilor sale, feudalismul a oferit o anumită stabilitate în perioadele de tulburări politice, când autoritatea centrală a slăbit. De asemenea, a permis elitelor locale să își mențină puterea asupra domeniilor lor, plătind în același timp tribut autorităților superioare, cum ar fi împărații sau sultanii.

Cu toate acestea, a perpetuat, de asemenea, inegalitatea bazată mai degrabă pe naștere decât pe merit și a împiedicat creșterea economică prin limitarea oportunităților de mobilitate ascendentă în afara propriului grup de caste.

În general, feudalismul din India a reflectat atât continuitatea cu structurile sociale tradiționale, cum ar fi sistemul de caste, cât și adaptarea la circumstanțele politice în schimbare de-a lungul timpului.